Numele satului : Comuna Țânțăreni
Regiune, țară : Județul Gorj, regiunea Olteniei (România)
Data deportării : Septembrie 1942
Extras din mărturie :
“[…] Romii mureau de foame, de tifos, unii erau atât de flămânzi încât mâncau cadavre. Îngropau cadavrele la 100 metrii de grajduri. Romii erau cei care îngropau cadavrele. Persoanele în vârstă mureau de boală, iar copiii mureau de foame.
Primeau câteva rații de cartofi și bucățele de pâine, însă nu ajungeau pentru a hrăni toată lumea. Civilii le aduceau mâncare. După ce ploua, părinții adunau apă din băltoace pentru a bea. Sora persoanei intervievate, Constanța, cu doi ani mai în vârstă, a murit.
I-au mutat într-un sat situat la 5 kilometrii distanță și i-au instalat din nou într-un grajd. Când au sosit, au găsit câteva șanțuri săpate în pământ, iar deasupra erau acoperișuri din lemn. Dormeau toți laolaltă [în aceste bordeie] pe paie. Mai multe familii, câte 20- 30 de persoane. În fiecare dimineață, când se trezeau, descopereau câte 2-3 morți […]”
Arhivele românești (dacă există) : Din păcate, nu au putut fi identificate documente de arhivă referitoare la familia persoanei intervievate.
Notă istorică cu privire la romi :
La începutul anilor 1900 comuna Tânțăreni era arondată județului Dolj și avea un total de 1056 de locuitori (MDG 1902, V: 681). Recensământul general din 1930 a înregistrat în comună 1656 de locuitori, între care și 260 de romi (RGP 1930, vol. 2: 168- 169). Majoritatea acestor romi erau sedentari și vorbeau limba romani; o bună parte practicau meserii tradiționale (cărămidari).
Notă istorică privind deportarea :
Jandarmii locali i-au deportat pe romii din Țânțăreni la începutul lunii septembrie 1942. Persoana intervievată, împreună cu mama, sora și doi frați au fost ridicați de jandarmi din propriile case (tatăl nu a fost deportat deoarece era mobilizat și lupta pe front). Romilor nu li s-a permis să ia la drum decât strictul necesar (bunurile le-au fost naționalizate). Au fost escortați până la gara din Țânțăreni și au fost îmbarcați în vagoane de marfă și transportați în direcția Craiova. Acest vagoane au fost atașate ulterior trenului special E8 Turnu-Severin- Tighina. Acest tren a pornit spre Transnistria în data de 12.09.1942 și, după o călătorie în condiții foarte grele, a ajuns la destinație după aproape o săptămână (ANI, fond IGJ nr. 126/1942: f. 213- 214v).
Deportații au fost strămutați din sat în sat, până au ajuns în Tchakova (posibil Țvetkova, jud. Berezovka). Au fost îngrămădiți într-un grajd și forțați să lucreze în cadrul unui colhoz, sub supravegherea jandarmilor. Condițiile de trai au fost îngrozitoare: rațiile de hrană insuficiente, lipsa lemnelor de foc și răspândirea tifosului au făcut numeroase victime. Violența și abuzurile gărzilor (violuri, jafuri și execuții sumare) au contribuit din plin la dezumanizarea deportaților romi, care au ajuns, conform mărturiei persoanei deportate, să consume cadavre pentru a supraviețui. Același martor a povestit despre metodele sadice utilizate de gărzi pentru a-i teroriza și executa pe deportați. Astfel, un grup de romi care încercaseră să evadeze au fost forțați să se îmbarce pe o plută improvizată și împinși în mijlocul cursului unui fluviu, unde pluta s-a dezmembrat și deportații s-au înecat. Episodul prezintă asemănări cu mitul “bărcilor de carton” (pentru mai multe detalii, vezi Furtună 2015: 15- 23).
Repatrierea în România s-a realizat în 1943 sau 1944, cu ajutorul unor documente false obținute din partea unui rom din Craiova. Odată reveniți în Tânțăreni, familia persoanei intervievate nu și-a mai putut recupera bunurile naționalizate.
O scurtă notă despre un aspect al romilor, de exemplu un grup: În Țânțăreni locuiau mai multe familii de romi cărămidari.