Numele satului : Căzănești (oraș, județul Ialomița)
Regiune, țară : Regiunea Muntenia (România)
Data deportării : Iunie- august 1942
Extras din mărturie :
“[…] Au murit mulţi [deportați] din acest grup [de căldărari]. Erau nevoiți să pășească peste cadavre.
Au murit de frig, foame și de sete. Părinții persoanei intervievate (Radu în vârstă de 70 de ani), bunicul (Gan sau Dan?) și unchiul (Rsita sau Hristea?) au murit în bordei. Părintele a murit deoarece acoperișul de paie al bordeiului s-a surpat. Erau trei frați, plecaseră să caute lemn de foc, iar când au revenit, acoperișul se surpase. Mama persoanei intervievate a murit de foame, a fost îngropată de familie pe un deal unde țiganii au încropit un fel de cimitir. Fiecare mort a fost îngropat într-un mormânt separat. Familia înfigea un băț [deasupra mormântului]. S-a format un câmp întreg de bețe. Câteodată, deportații își îngropau morții în locul unde căzuseră […].”
Arhivele românești (dacă există) : N/A
Notă istorică cu privire la romi :
Orașul Căzănești (comună înainte de anul 2004) este situată în zona centrală a județului Ialomița, la o distanță de aproximativ 32 km de municipiul Slobozia. La sfârșitul secolului al XIX-lea comuna număra 1098 de locuitori (MDGR 1899, II: 208). Populația s-a dublat până în 1930, când au fost recenzați în comună 2037 locuitori, dintre care 14 erau romi sedentari (RGP 1930, II: 240- 241). Pe lângă acești romi, în comună poposeau caravane de căldărari nomazi în anumite părți ale anului. Conform mărturiei persoanei intervievate, ei colectau metale (îndeosebi aluminiu) pentru a confecționa ustensile casnice și cazane, pe care le vindeau localnicilor sau le dădeau în schimbul produselor agricole. Erau conduși de un bulibașă care avea, între altele, sarcina de a prezenta jandarmilor locali carnetul de sălaș în vederea obținerii acordului de ședere temporară în localitatea respectivă. Acest carnet de sălaș cuprindea itinerariul complet al romilor nomazi (data de sosire, perioada de ședere și data de plecare dintr-o localitate) și certifica faptul că respectivii romi primiseră avizul autorităților locale (ștampilă și semnătură) pentru a face popas în localitate.
Notă istorică privind deportarea :
În urma recensământului efectuat în mai 1942, romii nomazi au fost propuși spre deportare și puși sub escorta jandarmilor în comunele și satele unde se aflau. Familia persoanei deportate făcea partea dintr-un grup de 20 de căruțe care a fost oprit de jandarmi în comuna Gheorghe Doja (în trecut Principesa Elena) din județul Ialomița. După ce au făcut un inventar complet al bunurilor (căruțe, cai etc), jandarmii au escortat grupul, din post în post, până la Galați, iar de aici la frontiera cu Transnistria, unde i-au silit pe deportați să își convertească banii românești și monedele de aur în mărci.
După ce au ajuns în Transnistria, romii nomazi au fost triați și li s-au confiscat caii și căruțele în Moldovka. Nu li s-au lăsat decât corturile. După trei luni au fost deplasați într-un câmp (denumit “lagăr” de către deportați) din apropierea satelor Domaniovka, Liubașevka și Krasnenka (jud. Golta). Deportații au fost cazați în bordeie și în grajduri, fiind supuși unui regim de muncă forțată, sub supravegherea jandarmilor, în cadrul unui colhoz. Clima aspră, rațiile infime și violența gărzilor au făcut numeroase victime. Mulți deportați au murit de frig, foame și sete, precum și ca urmare a execuțiilor sumare (jandarmii trăgeau asupra romilor care părăseau lagărul în căutarea hranei). Rațiile alimentare insuficiente și neadecvate (coajă de floarea soarelui) au dus la îmbolnăvirea și decesul unor deportați. Persoana intervievată și-a a pierdut, astfel, mama și tatăl în lagăr.
Persoana intervievată și frații săi s-au repatriat în primăvara anului 1944, odată cu trupele româno-germane care se retrăgeau din Transnistria în fața înaintării Armatei Roșii. În luna martie romii au pornit pe jos până în orașul Cahul (sudul Basarabiei), unde au reușit să se urce într-un tren având destinația Galați.
O scurtă notă despre un aspect al romilor, de exemplu un grup : O parte din căldărarii din Căzănești încă își mai practică meseria tradițională (confecționarea de ustensile casnice și cazane din metal).