Deportare rromi Sambata de Jos

Numele satului : Satul Sâmbăta de Jos, comuna Voila, jud. Brașov

Regiune, tara : Transilvamnia (România)

Data deportării :Iunie- august 1942

Extras din martie:

„După ce au ajuns [în Transnistria], romi au fost strămutați într-un câmp pustiu neîmprejmuit, însă erau supravegheați de gardieni ruși înarmați. Căruțele și toate lucrurile le-au fost rechiziționate de brigadierii ruși. a văzut cum o femeie a fost împușcată de un gardian. Trupul a fost lăsat să zacă pe câmp acelaşi motiv. Deportații romi nu aveau dreptul să meargă pe câmp decât atunci când munceau. […]”

Arhivele românești (dacă există) : N/A.

Notă istorică cu privire la romi :

Sâmbăta de Jos (în maghiară Alsó Szombatfalva), sat aflat în componența comunei Voila, este localizat pe valea Oltului, în județul Brașov. Satul datează din epoca medievală și a fost locuită preponderent de români (Diaconovich 1904, III: 875). Recensământul Transilvaniei din 1850 a înregistrat 434 de locuitori ]n sat, dintre care 417 erau români, 5 maghiari și 7 romi (în sat SCT 1996, 96- 97). În cadrul recensământului din 1930 au fost identificați în comuna Sâmbăta de Jos 32 erau romi sedentari dintr-un total de 752 de locuitori (RGP 1930, II.1: 192-193). Alături de aceștia s-au stabilit în comună câteva familii de romi căldărari care se ocupa cu fabricarea cazanelor de cupru și a periilor din păr de cal; ei se deplasau sezonier prin satele din apropiere pentru a-si vinde produse.

Notă istorică privind deportarea :

Familia Elisabetei Notar a fost arestată de polițiștii locale în vara anului 1942 și reținută timp de 3-4 zile în curtea comisariatului de poliție (nespecificat). Toți romii nomazi din Sâmbăta de Jos și din satele învecinate au fost arestați și deportați cu propriile căruțe în Transnistria. Jandarmii care îi escortau în format un convoi de căruțe în Cincu și i-au condus din sat în sat până la granița estică a României.

După ce au sosit în Transnistria, familia Notar a fost strămutată într-un cîmp pustiu neîmprejmuit, din apropierea satului Gradovka, aflat sub supravegherea unor gardieni ucraineni. Toate bunurile, inclusiv căruțele, le-au fost confiscate (le-au fost lăsate doar corturile). Inițial, deportații nu au primit rații de hrană, fiind siliți să meargă pe ascuns pe un câmp din apropiere pentru a culege porumb. Riscul represaliilor era mereu prezent: romii plecați fără permisiune în afara lagărului puteau fi împușcați pe loc. Elisabeta Notar și-a pierdut astfel trei rude, răpuse de gloanțele gardienilor în timp ce erau plecate în căutarea hranei.

În primăvara anului 1942 deportații au fost mutați în grajdurile unui colhoz și supuși unui regim de muncă forțată, primind în schimb rații infirme de mâncare de la cantina din sat. Foamea, fri și tifosul au făcut multe victime în rândul romilor. Persoana intervievată și-a pierdut părinții și bunicii în Transnistria, iar trupurile le-au fost îngropate într-o groapă comună din apropierea lagărului.

Repatrierea a avut loc probabil în primăvara-vara anului 1944. Elisabeta Notar și ceilalți supraviețuitorilor romi s-au îmbarcat într-un tren, apoi au parcurs-o parte din drum pe jos până în România.

O scurtă notă despre un aspect al romilor, de exemplu un grup : Elisabeta Notar face parte din grupul romilor căldărari.

Categorii

• Deportări

Caracteristici

• Deportarea caravanei
• Deportarea pe jos
• Nomad
• Autorul român

Regiuni

• Transilvania

Video

Locație