Deportation rroms sedentaire Dolhasca

Numele satului : Dolhasca (oraș, județul Suceava)

Regiune, țară : Regiunea Moldova (Româna)

Data deportării : Septembrie 1942

Extras din mărturie : 

“[…] După ce au sosit [în Transnistria] într-o colonie germană, romii au fost cât pe ce să fie împușcați de aceștia din urmă deoarece le era frică să nu fie evacuați din propriile case [pentru a le fi repartizate deportaților]. La început, în timpul încăierării, câțiva copii romi au fost striviți de cai. Mai târziu, coloana [de deportați] s-a îndreptat spre Zorina, unde s-au instalat într-un câmp pustiu, sub cerul liber, lângă un grajd. Rușii veneau să vândă pește. Au rămas aici până în septembrie. Câteodată mai primeau rații alimentare. Mulți oameni au murit. Cadavrele erau aruncate în vale fără a fi îngropate.”

Arhivele românești (dacă există) : 

Persoana intervievată se află, alături de întreaga sa familie (părinți Mihai și Catinca, trei surori și un frate) pe lista de deportare întocmită de Legiunea de Jandarmi Baia. Din Dolhasca au fost deportați 100 de romi sedentari (40 familii) în septembrie 1942 (ANI, fond IGJ, dosar nr. 127/1942, f. 99- 101).

Notă istorică cu privire la romi :

Dolhasca cuprinde una din cele mai importante comunități de romi din județul Suceava. Orașul este situat în jud. Suceava, la o distanță de circa 44 km de orașul omonim. La sfârșitul secolului al XIX-lea avea statutul de comună rurală și includea, pe lângă așezarea omonină, satele Probota, Buda și Gulia, numărând 4406 locuitori (MDRG 1900, III: 167- 168). Majoritatea romilor rezidau în satul Gulia, despărțit după anii 1900 de comuna Dolhasca și ridicat la rangul de comună. În anul 1930, în comuna Gulia au fost recenzați 1286 de locuitori, între care și 242 de romi. În comuna Dolhasca au fost înregistrați 2081 de locuitori în cadrul recensământului din 1930, însă nici un rom (RGP 1930, II: 44- 45). În 1931, Gulia a revenit la statutul de sat și a fost arondat comunei Dolhasca (jud. Baia) (TRCR 1931: 37).

Notă istorică privind deportarea :

Deportarea romilor din Dolhasca s-a efectuat în mai multe etape. În mai 1942, jandarmii i-au recenzat pe romii din localitate și au identificat 178 de sedentari, lipsiți de mijloace de trai și având, în unele cazuri, cazier. Pe această listă se regăsea și familia persoanei intervievate, alături de mai mulți unchi și mătuși (ANI, fond IGJ, dosar nr. 203/1942, f. 48). Tatăl a fost prevenit de iminenta deportare și a încercat in extremis să își salveze familia prezentându-se la jandarmerie pentru a se înrola voluntar în armată și a merge pe front. Încercarea sa nu a avut succes și întreaga familie a fost inclusă pe lista finală a deportaților din Dolhasca. Cei 100 de romi (40 de familii) aflați pe această listă au fost ridicați de jandarmi din propriile case în septembrie 1942. Bunurile le-au fost naționalizate și au fost escortați până la gara din localitate, unde au fost îmbarcați în vagoane de vite având destinația Pașcani- Iași. După o scurtă oprire în Iași, vagoanele au fost atașate trenului special E7 Iași- Tighina, care a pornit în data de 16 septembrie pe ruta Iași- Tiraspol-Tighina și a ajuns în Transnistria după aproape o săptămână (ANI, fond IGJ, dosar nr. 127/1942, f. 128; 133).

Odată ajunși în Transnistria, o parte din romii din Dolhasca, inclusiv familia persoanei intervievate, au fost escortați în județul Oceakov. Au trecut pe lângă o colonie germană, unde au fost atacați de localnici (se temeau că urmau să fie evacuați, iar în locul lor urmau să fie instalați deportații romi) și s-au instalat temporar lângă Zorina, sub cerul liber. Au ajuns, în cele din urmă, în com. Kovalevka (jud. Oceakov) și au fost așezați în grajdurile unui colhoz. Mulți au murit din cauza frigului și foamei. Tatăl persoanei intervievate a înaintat o petiție de repatriere în decembrie 1942, argumentând că face parte din categoria romilor mobilizabili. Petiția sa a fost respinsă de Legiunea de Jandarmi Baia în ianuarie 1943 pe motiv că petentul a fost reformat din armată și că “este element rău” (ANI, fond IGJ, dosar nr. 43/1943, 1: 47).

Familia persoanei intervievate a fost strămutată în Vorovșcina, un sat din care localnicii ucraineni fuseseră evacuați. Romii au locuit în case timp de aproape 2 ani și au muncit la un colhoz. Regimul de muncă forțată, foamea, frigul și tifosul au provocat moartea a mai mult de jumătate din deportați. Conform mărturiei persoanei intervievate, cadavrele au fost îngropate de deportați în gropi comune și în morminte separate în afara satului. Persoana intervievată și-a pierdut mama, doi frați și o soră.

Repatrierea s-a produs probabil în primăvara-vara anului 1944, în urma retragerii trupelor româno-germane din Transnistria în fața înaintării Armatei Roșii. Deportații s-au îmbarcat într-un tren plin de soldați români și germani și au pornit spre Ivanovka (jud. Berezovka), iar de aici spre România. Pe parcurs au fost martori la o serie de crime și orori (jefuirea și asasinarea unui grup de 3 evrei).

O scurtă notă despre un aspect al romilor, de exemplu un grup : 

Romii din comuna Dolhasca se îndeletniceau cu muncile agricole (familia persoanei intervievate), dar practicau și meserii tradiționale, precum prelucrarea fierului (căldărarii), a lemnului, a osului și a coarnelor (pieptănarii) și lăutăria (ursarii).

Categories

• Deportations

Features

• German Perpetrator
• Rail Deportation
• Romanian Perpetrator
• Sedentary Lifestyle

Regions

• Moldova

Video

Location